O CARTE PE SĂPTĂMÂNĂ Istoria artei. Arta antică(700)
Élie Faure și istoria artei scrisă ca un poem epic
Editura Meridiane, București, 1988 · Traducere de Irina Mavrodin · Prefață de Dan Grigorescu · 211 pagini
O carte care transformă istoria artei într-o poveste
Ce se întâmplă atunci când un istoric al artei renunță la listele seci de date și alege să scrie o epopee? Rezultatul se numește Istoria artei. Arta antică, lucrarea lui Élie Faure apărută la Editura Meridiane din București, în 1988, în traducerea Irinei Mavrodin și cu o prefață de Dan Grigorescu. Chiar prefața ne pregătește pentru o experiență neobișnuită, atrăgându-ne atenția asupra faptului că:
„Istoria artei e un vast poem epic, o Legendă a secolelor compusă din perspectiva creației oamenilor; personajele sale sunt plasate într-un cadru istoric destinat clar. Dar, spre deosebire de lucrările de acest gen care apăreau pe atunci, datele ce jalonează de obicei desfășurarea cronologică a artei sunt rareori prezentate în text. Unor pictori li se consacră pagini întregi de comentarii, fără să le citeze titlul vreunei lucrări. Ilustrațiile susțin cu elocvență textul, dar acesta nu devine niciodată un ansamblu de explicații ale imaginilor.”
Din aceeași prefață descoperim cât de temeinică este documentarea și care era, de fapt, adevărata ambiție a autorului:
„Documentarea e scrupuloasă, folosind surse numeroase din domenii foarte diverse: nu avea intenția «să-i concureze pe arhiviști și pe arheologi» în privința acumulării datelor. Rolul său, socotea el, era acela de a restitui istoriei «mișcarea și viața ei înseși». Tot ceea ce ar putea să pară doar agitație și tumult se organizează și capătă sens, eliminând tot ceea ce nu e esențial și specific.”
Ce găsești între coperte
Cartea este dedicată soției autorului și se deschide cu un motto din Eschil, care dă tonul întregii lucrări: „…Îl vezi pe Promoteu, cel care le-a dat oamenilor focul…” Este, în fond, povestea focului creator al oamenilor, de la primele unelte până la marile civilizații ale Antichității.
Volumul de 211 de pagini este construit ca o călătorie în etape. După Prefața lui Dan Grigorescu (pp. 5 – 25), Introducerea la prima ediție (1909, pp. 27 – 39) și Prefața la ediția din 1921 (pp. 40 – 50), cititorul parcurge zece mari părți: Preistoria, Introducere la arta orientală (1923), Egiptul, Orientul antic, Introducere la arta greacă (1923), Izvoarele artei grecești, Fidias, Crepusculul oamenilor, Grecia familiară și Roma. Fiecare se împarte în capitole scurte, de câteva pagini, ușor de parcurs pe îndelete sau de răsfoit după curiozitate: de la Nașterea artei și Cavernele până la Templul și mistica, Sculptura, Praxiteles, Tanagra sau Inginerul și creștinismul. Volumul se încheie cu un Indice de nume (pp. 207 – 209), un instrument util pentru cei care vor să revină rapid la un personaj, la un artist sau la un zeu.
Ceea ce face din această carte o lectură aparte este modul în care Élie Faure privește istoria: ca pe o legendă a secolelor, spusă din perspectiva creației oamenilor. Conținutul este construit logic, dar ales cu asumată subiectivitate, iar cititorul este invitat să se lase purtat de povestea artei, nu doar să o memoreze.
Prefața și introducerile: cheia de lectură
Prefața semnată de Dan Grigorescu poate fi citită drept o carte de sine stătătoare, un minieseu prin care autorul și-a propus să depășească limitele comparatismului și să promoveze specialități și metode noi de cercetare, care făceau carieră în spațiul occidental: „Istoricul este dirijorul simfoniei pe care mulțimile o compun cu ajutorul artiștilor, filozofilor și oamenilor de acțiune.” Faure a așezat faptele în centrul Istoriei sale, construind „un poem ce aspiră să restituie semnificațiile fundamentale ale istoriei spiritului uman”. Sentimentul estetic apare ca un corespondent al unei necesități fiziologice, iar transpunerea elementelor reale este finalitatea acestei Istorii.
Încă din primele rânduri ale Introducerii la prima ediție (1909), Faure ne provoacă cu o meditație despre esența artei: „Arta, care exprimă viața, este misterioasă, ca și ea. Ea scapă, ca și ea, oricărei formule. Dar nevoia de a o defini ne urmărește, pentru că ea intervine, în toate momentele existenței noastre cotidiene, spre a-i slăvi aspectele prin formele sale cele mai nobile, sau spre a i le pângări prin formele sale cele mai decăzute.” Aflăm astfel că arta înseamnă comuniunea oamenilor și depășește clipa, iar artistul este „noi înșine”, arta inițiindu-ne în realități profunde. Pentru Faure, armonia este esențială într-o operă de artă.
În Prefața la ediția din 1921, același Faure observă că „Când omul își pune întrebări și se străduie, el nu se schimbă cu adevărat.” Lecția este, în fond, una despre a învăța să fii autodidact. Tot aici face o distincție clară între istoricul de artă și cel de fapte, „pentru că importanța faptei reiese automat din rezultatele și urmările sale, în timp ce importanța operei de artă este o chestiune de apreciere”. Apoi subliniază că rolul istoricului artei contemporane este greu de îndeplinit, fiindcă îi lipsește îndrăzneala de a spune dacă e bine sau dacă e rău, dacă artistul a surprins o idee sau nu, ce stil are, cum se împletesc progresul moral și cel estetic etc.
De la peșteri la Roma: călătoria
Călătoria începe cu Preistoria, alcătuită din trei capitole. În Nașterea artei ne întâmpină o emoție profundă: „Emoția pe care o încercăm văzând cum se amestecă în humusul plin de rădăcini și de insecte primele noastre oase și primele noastre unelte are în ea ceva sfânt. Ea ne arată că efortul nostru de a desprinde din animalitate elementele rudimentale ale unei armonii sociale depășește în putere esențială toate eforturile noastre următoare de a realiza pe planul spiritului armonia superioară la care, de altfel, nu vom ajunge niciodată.” Aici se explicitează rolul bărbatului, care cutreieră pădurile, și pe cel al femeii, care pregătește masa și are grijă de copii. Cavernele amintesc de Valea Dordogne, cea mai veche formă de umanitate cunoscută, de Pirinei și de Ceveni, dar și de Altamira, urmărind rolul și evoluția artei primitive. Religia ne poartă printre frescele cavernelor, prin miraculos și prin felul în care arta creează și dezvoltă religia. Iar autorul ne lasă o imagine memorabilă a istoriei:
„În durată, în întindere, istoria este ca o mare fără de hotar; suprafața ei sunt oamenii, iar stratul gros de apă e făcut din țări, din climate, din revoluțiile globului, din marile izvoare primitive, din reacțiile obscure dintre popoare. E o legănare fără de început și fără de sfârșit. Acolo unde era abisul e acum valul, și acolo unde era valul se cască abisul.”
Introducere la arta orientală (1923) propune o revalorizare a conceptului de artă, fie că vorbim despre arta cavernelor din Franța sau despre cea grecească (inteligența europeană fiind construită aproape identic), fie despre Fidias, Giotto, Michelangelo sau Bruegel, ori despre centre-cheie precum Grecia, Roma, Franța, Italia, Asiria, Asia sau India. Miza este mare: „Dacă vrem să înțelegem cu adevărat arta universală și nenumăratele sale manifestări în spațiu și timp, trebuie să fi pătruns acest caracter esențial al artei egiptene, din care au ieșit, prin intermediul Greciei, aproape toate formele cunoscute în lume, poate chiar toate. Ea le conține în devenire, ca o matrice perfectă în care milioane de imagini strânse în ele dorm așteptând încercarea cumplită a zilei.”
Egiptul ne aduce față în față cu un popor care contemplă moartea, într-o artă în același timp religioasă și funerară. Mormântul deschide această lume, Templul și mistica arată cum un templu poate sintetiza o civilizație cu spirit filozofic, iar Pictura are rolul de a restitui „imaginea zeului sau a mortului. În ciuda marelui său stil abstract, ea este familiară, intimă, câteodată caricaturală, întotdeauna malițioasă sau tandră, întocmai ca acest popor uman și bun din fire, zdrobit treptat sub forța teocratică și coborând în sine tot mai mult pentru a-și privi umila viață.” Sculptura, de tip filozofic, fixează idealismul geometric al formelor, iar Arta saită ne poartă înapoi la origini.
Cu Orientul antic, autorul ne invită să descoperim Caldeea, unde „strălucește un inepuizabil focar de aspirații contemplative”, Asiria, în care simbolurile sunt personificate, iar „Nefericirea este proporțională cu sensibilitatea”, și Persia, „stăpână peste leagănele civilizației orientale”. În Introducere la arta greacă (1923), Faure surprinde spiritul războinic al Greciei: „În toate momentele de existență ale Greciei, de la expediția împotriva Troiei și până la aventura lui Alexandru, trecând prin luptele dintre Sparta și vecinele ei și războaiele din Peloponez și din Sicilia, se regăsește ușor, în toate cetățile sale risipite, acel spirit războinic și de șicană care dă istoriei sale, înveșmântată în atâta splendoare de către ficțiunea plastică și poetică, un caracter înfricoșător de feroce.” Urmărirea unui absolut presupune o imaginație fără limită, care cugetă doar în situații-limită.
Izvoarele artei grecești ne poartă de la Arta egeeană, o artă privită ca trăind în viitor, la Mitul și miracolul grec, cu „O religie naturistă, foarte frustă în credințele populare, poate chiar destul de grosolană, dar izvorâtă din surse atât de pure și atât de poetizate de către cântăreți, încât filozofii, atunci când vor crede că luptă împotriva ei, nu vor face decât să desprindă din ea concepția rațională despre lume, pe care simbolurile o ascundeau.” În Dorienii asistăm la trecerea de la arta primitivă la arhaismul propriu-zis, iar în Ionienii aflăm că instrumentul investigației senzuale și raționale devine trecerea către moarte.
Fidias ne arată, prin Sinteza atică, rolul sculpturii filozofice, care se naște din libertate și, inevitabil, moare prin ea. Arta filozofică prezintă învățăturile vechi din Olimpia, Echilibrul explică de ce modelul nu mai este o știință, ci o „gândire vie”, o armonie spirituală, iar Templul devine o formă de echilibru.
În Crepusculul oamenilor, autorul ne introduce în sufletul eroic al Greciei prin Praxiteles, atrăgând „spiritul spre epiderma statuilor”. Disocierea aduce interpretarea formelor, apropierea de adevăr și respingerea posibilului; Arta elenistică este un melanj de curente imprecise, în care eroii devin mai umani și ajung chiar să plângă; Italia arată rolul Greciei în dezvoltarea artei italiene, iar în Alexandru cel Mare și pictura aflăm că acesta nu cunoștea limbajul formei, epoca alexandrină aflându-se sub semnul confuziei:
„Rațiunea murea singură, sceptică și disprețuitoare. Sentimentul creștea singur, orb și nesigur. Trebuia să învingă. El era mulțimea și viața. Elanul sentimental al celor slabi ruinează civilizația. Cărțile vor fi arse, statuile sfărâmate, templele omenești dărâmate, legătura cu pământul va fi pierdută. Dar ce importanță au toate acestea! Trebuie să acceptăm asemenea căderi. Ele condiționează reparatoarele zile de mâine.”
Grecia familiară începe cu Tanagra, unde eroul din popor a dispărut, iar poporul suportă influența intelectualului, care reușește însă să adune „elementele risipite ale sufletului antic”. Arta mondenă este o orgie de materiale, iar Pictura, această lume neliniștită, este forma prin care artistul evadează într-un univers idealizant, închinându-se „în fața dorințelor celui bogat”. Ceramica devine modalitatea prin care oamenii își iau rămas bun de la această lume: „Gloria vieții pământești intră în umbra subterană.”
Cititorul nu rămâne doar cu cuvintele: urmează 48 de foi cu 209 imagini-cheie din aceste universuri, printre care silexuri cioplite, forme umane stilizate, după abatele Breuil, în Spania, Nilul și coloșii lui Memnon, Anubis pregătind mumia, pictură din Teba, Scara cea mare și poarta lui Xerxes, Persia, Persepolis, vase din Creta aflate în Muzeul din Argos, Ictinos, Partenonul, Colosseumul, Roma etc.
Călătoria se încheie la Roma. Etruscii scot la lumină puterea preotului, spre deosebire de greci, dar și educația pe care au oferit-o Romei. Pozitivismul roman, fără îndoială, reprezintă o sinteză a lăcomiei Romei, pe care autorul o surprinde astfel: „Aservit materialicește, un popor cu o cultură superioară aservește moralicește poporul care l-a învins.” Iar confruntarea dintre cele două lumi este fascinantă:
„Roma vrea să placă Greciei întocmai precum parvenitul aristocratului, Grecia vrea să placă Romei întocmai precum cel slab celui puternic. În contact cu ea, Grecia nu mai are cum să prostitueze un geniu pe care l-a pierdut de mult, dar Roma pierde o parte din geniul său. Romanul, prin obiceiurile, temperamentul, religia, întreaga sa substanță morală, era cu totul diferit de grec. Unul duce o viață simplă, liberă, investigatoare, dedicată în întregime dorinței de a realiza armonia interioară pe care o minunată imaginație o urmărește pe toate căile. Celălalt, o viață disciplinată, egoistă, aspră, închisă, căutându-și hrana în afara ei.”
Armonia devine astfel o formă inutilă. În Arta latină se notează aceeași transformare din pictură, totul devenind mai rece, mai dur, mai distant, iar Inginerul și creștinismul pune accentul pe orgoliu, pe idealul roman, dar și pe arhitectura religioasă. La final, Indicele de nume adună cele 80 de nume de autori, personaje, zei etc. întâlnite de-a lungul lucrării, împreună cu paginile unde sunt menționate: o adevărată hartă pentru cititorul curios.
De ce merită citită
Un motiv în plus: Faure ne amintește că obiectele realizate de oameni în formă vizuală au ca finalitate un scop estetic. Reușește, de asemenea, să facă o distincție fragilă, dar una de început, între artele frumoase și cele aplicate, adică între spiritul inovativ uman și arhitectură, sculptură, pictură etc. Iar prin recursul la narativitate, Istoria artei. Arta antică poate fi citită, cu adevărat, ca o poveste despre istoria artei.
În concluzie, Istoria artei. Arta antică este o lectură care rămâne cu tine: o viziune integratoare a lumii prin artă, într-un stil direct și simplu, care aduce claritate și dă dovadă de cunoștințe psihologice. Dacă vrei să înțelegi de unde vin marile forme ale artei, aceasta este o carte potrivită pentru tine.
