FABULA zilei(507)
Fedru
Prințu, cântăreț din fluier
Semețul, îmbătat de gloată printr-o vremelnică favoare,
Mai plin de el, că nu-și încape în piele de înfumurare,
Prin ifosele lui ajunge curând batjocorit de lume.
Un cântăreț din fluier, Prințu* se bucurase de renume
Pe vremea când, cântând din fluier, în ritmul lui dansa Batil**.
Dar, într-o zi, pe când decorul pe scenă se schimba tiptil
Și el, cam neatent din fire, pășind în gol ca un nătâng,
Își rupse-un fluier în cădere, pe cel de la piciorul stâng.
(Mai bine le-ar fi rupt, firește, în locul lui, pe cele ,,drepte”.***)
În chinuri groaznice, sărmanul, îl ridicară de pe trepte
Și-l duseră gemând acasă. Și, ca să poată iarăși merge
Șonticăind, ca vai de lume, trecură luni, se înțelege.
Cum dansurile fără cântec își pierd și farmecul și prețul,
Și spectarorii, firi duioase, prind să-și regrete cântărețul,
Un nobil, vrând să dea spectacol (cu ce prilej nu știu nici eu),
Cum Prințu începea să umble, pe ici, pe colo, tare greu,
A stăruit de el spunându-i c-o să-i plătească foarte bine,
De-o fi prezent pe scenă numai în ziua-n care se va ține.
Dar când veni, în fine, ziua spectacolului mult dorit,
Spuneau de cântăreț o seamă de spectatori c-ar fi murit,
Iar alții, c-o să se arate, curând în văzul tuturor.
Cortina cade**** și, c-o larmă cumplită, tunetele tună*****,
Când zeii se arată-n scenă, cum cere datina străbună.
Iar corul cântă, de-astă dată, un cântec nou ce vrea să spună :
,,Renaști și bucură-te Romă, că Prințul a scăpat cu bine !******
Toți spectatorii, în picioare, aplaudă cum se cuvine,
Iar bietul cântăreț din fluier, – mișcat și mândru, de altfel,
Împarte generos bezele, crezând că cinstea-i pentru el.
Cum cavalerii prind greșeala și vor mai mult să se desfete
Pe seama prințului, cer grabnic ca noul imn să se repete.
Și se repetă. Cântărețul acum pân' la podea s-apleacă.
L-aplaudă toți cavalerii*******, pe seama lui să mai petreacă.
Mulțimea crede că așteaptă să i se pună o cunună…
Dar, când aflară toți povestea, mândria lui nu-i fu a bună.
Căci Prințu nostru-n staie albe cum sunt petalele de nalbe
Și cu piciorul strâns în feșe tot ca tunica lui de albe,
Purtat pe sus de-atâtea brațe, cum porți un sul sau o povară,
Și plin de ifose deșarte, fu azvârlit pe ușă-afară.
* În text, Princeps. Lucius Cassius Princeps a fost un cântăreț din fluier. Numele său este cunoscut și dintr-o inscripție latină. Cuvântul princeps, un substantiv comun, înseamnă împărat, fiindcă era primul (princeps) pe lista senatorilor. Cântărețul din fabulă crede că este vorba despre el când aude, la reprezentarea unei tragedii, imnul cântat de cor pentru însănătoșirea împăratului. Cântărețul își atribuie lui această cinste și mulțumește publicului, care, văzându-i greșeala, îl apaludă în bătaie de joc.
**Bathylus, dansator vestit din timpul lui August, creatorul dansului pantomimic la romani. Era libertul și protejatul lui Mecena.
*** Se subînțelege cuvântul tibias, fluierele. Fabulistul face un joc de cuvinte, tibia însemnând, în limba latină, și fluierul piciorului, dar și fluierul de cântat. Erau două tipuri de fluiere : dextrae tibiae, care se țineau cu mâna dreaptă, scoteau sunete grave și erau folosite în tragedii, și sinistrae tibiae, ținute cu mâna stângă și care scotea sunete ascuțite, fiind folosite în comedii.
**** La cei vechi, când începea spectacolul, cortina se lăsa mai jos de scenă, iar la terminarea spectacolului, se ridica și acoperea scena.
***** Bubuitul tunetelor, imitat prin aruncarea unor pietroaie pe o podea înclinată, anunța, în tragedii, apariția zeilor.
****** Imnul cântat fusese compus de August, care se îmbolnăvise grav în expediția din Spania împotriva cantabrilor.
******* La romani, cetățenii se așezau la teatru după rang.În primele locuri, aproape de scenă, se așezau nobilii de seamă, senatorii, marii demnitari ai oraului. În primele 14 rânduri după ei, se așezau cavalerii, care formau nobilimea inferioară, ,,equester ordo”, alcătuită din bancheri, negustori etc. În ultimele rânduri se așezau plebeii.
(din volumul Fabule. Traducere și note de Aurel Tita și Gheorghe Moraru, Editura Pentru Literatură Universală, 1966).
