O CARTE PE SĂPTĂMÂNĂ Când trecutul a învățat să vorbească românește(597)
Ce legătură există între o oră de literatură și una de istorie? În clasa a XI-a, când parcurgem istoria literaturii române, răspunsul devine evident: cronicarii au fost deopotrivă istorici și scriitori. Umaniștii români au scris istoria într-un fel care a schimbat felul în care un popor se privește pe sine.
Umanismul s-a născut în Europa Renașterii (secolele XIV–XVII), dintr-o idee îndrăzneață: omul este o ființă care se poate desăvârși prin cultură, artă și cunoaștere. Cuvântul vine din humanitas (umanitate) și paideia (educația, perfectibilitatea omului).
Umaniștii s-au întors cu entuziasm la limbile și culturile Antichității greco-latine. Cred în demnitatea omului, în toleranță și în puterea virtuții de a învinge destinul (fortuna). Se opun fanatismului religios și oprimării. Iar oamenii care gândesc astfel apar pe toate fronturile: Leonardo da Vinci în artă, Galileo Galilei în știință, Petrarca și Boccaccio în literatură, Erasmus, Rabelais, Montaigne, Shakespeare și Cervantes dincolo de Italia.
Lor li se alătură, în Țările Române, Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir și alții.
Spre deosebire de Occident, umanismul a ajuns la noi mai târziu și altfel. În Transilvania, el a fost favorizat de contactele cu lumea catolică germană și italiană, prin cărturari precum Nicolaus Olahus, Johannes Honterus sau Toma Pellei, adept al lui Erasmus. În Moldova și Țara Românească, aflate în sfera culturală bizantină, umanismul s-a afirmat deplin abia în secolul al XVII-lea, deși existau intelectuali legați de cultura apuseană încă din secolul anterior, precum Luca Stroici sau Petru Cercel. Istoricul Virgil Cândea a observat că intelectualii români ai secolului al XVI-lea cunoșteau greaca veche, latina și italiana, limbile lecturilor umaniste. Decalajul s-a explicat deci mai degrabă prin contextul politic și cultural al epocii decât prin lipsa unor cărturari.
Tradiția istoriografică începe în Moldova, cu Ștefan cel Mare, un domnitor care prețuia istoria. El a creat un adevărat „letopiseț în piatră", prin pietrele de mormânt ale strămoșilor de la Rădăuți și Putna. A comemorat evenimente din propria domnie, iar pisania bisericii de la Războieni cuprinde o pagină de cronică. Tot din porunca lui a fost redactat primul letopiseț al Moldovei, anonim și în slavonă, limba Bisericii. Folosirea ei dădea faptelor istorice un fel de sacralitate, la fel cum în Apus primele cronici au fost scrise în latină.
Originalul s-a pierdut, dar din el au derivat șase variante: Letopisețul de la Bistrița, cele două de la Putna și cronicile moldo-germană, moldo-polonă și moldo-rusă. Faptul că unele au fost scrise în străinătate arată cât interes stârnea domnia lui Ștefan dincolo de granițele Moldovei.
În Țara Românească, legendele despre Vlad Țepeș, din care s-a născut mitul Dracula, au fost scrise în mare parte de străini, în special de sașii ostili domnitorului. O realizare aparte este cronica lui Mihai Viteazul, păstrată prin traduceri.
Secolul al XVII-lea este „secolul de aur" al culturii românești. Slavona este înlocuită treptat de limba română, iar Biblia de la București (1688) devine actul de naștere al limbii literare. În acest climat, istoria începe să fie scrisă în limba poporului despre care vorbește. Grigore Ureche este pionierul. În Letopisețul Țării Moldovei pune în centru domnia lui Ștefan cel Mare, ca îndemn la recăpătarea vechiului statut al Moldovei. El folosește surse interne și străine și subliniază pentru prima dată unitatea românilor, încadrându-i în istoria universală. Miron Costin, format la școli umaniste din Polonia, a vrut o sinteză a istoriei neamului. Mai întâi a continuat letopisețul lui Ureche, apoi a scris De neamul moldovenilor, adevărat manifest al istoriografiei umaniste. Ideile lui centrale sunt că românii se trag din romani, că au viețuit neîntrerupt pe teritoriul Daciei și că latinitatea lor se dovedește prin izvoare, limbă, arheologie și numismatică. Costin a fost și poet, iar în Viața lumii se apleacă asupra filosofiei istoriei. Constantin Cantacuzino, stolnicul, școlit la Padova și posesor al uneia dintre cele mai mari biblioteci din sud-estul Europei, a scris o Istorie a Țării Românești foarte bine documentată, ajunsă însă doar până în secolul al IV-lea. A descris istoria în trei etape: urcarea, starea și pogorârea. Lucrarea a rămas multă vreme necunoscută.
Ion Neculce scrie un letopiseț memorialistic, cu mult har literar. Prin povestire, el anticipează proza lui Creangă și a lui Sadoveanu. Dimitrie Cantemir este figura cea mai strălucită. Erudit cu acces la culturile turcă, arabă și persană, a scris Istoria ieroglifică, Descrierea Moldovei (lucrare comandată de Academia din Berlin, al cărei membru devenise), Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman și Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor, care dezvoltă ideea latinității și a continuității, înțeleasă și statal, nu doar etnic. Primele două au apărut în străinătate și i-au adus faima europeană.
Umanismul românesc a rămas legat de limba română, de conștiința originii romanice și de ideea că izvoarele vechi sunt temelia culturii. Cronicile, letopisețele și celelalte scrieri au fost un act patriotic. Sentimente precum aspirația spre independență și suveranitate au trecut din viață în istorie, iar din istorie în cronici, trăite de cărturari „cu intensitate și dramatism".
