SATIRA zilei(346)
Persius
(34-62. d.Hr)
Cunoaște-te pe tine însuți
– Ei, iată-te acum la cârmă! (Vorbește umbra nevăzută
A înțeleptului magistru, care-a murit sorbind cucută*.)
Tu, ucenic al lui Pericle**, în ce-nsușiri te-ai încrezut?
Știința vieții și talentul naintea bărbii le-ai avut?
Ce să vorbești și să nu spui, ai învățat la fel de bine;
Pornirea plebei răzvrătite, nu știe nimeni s-o domine
Așa cum tu, cu o mișcare a brațului o potolești.
Acum mulțimii ce-i vei spune, în fața ei când te găsești?
,,Romani, aceasta nu-i dreptate; voi legi ați merita mai bune!”
Dar știi tu, cumpăna dreptății s-o faci să nu greșească? Spune!
Ce-i drept și ce-i nedrept, pot oare să deslușească ochii tăi?
A morții literă*** te-ncumeți s-o scrii pe fruntea celor răi?
Tu n-ai o altă însușire decât frumoasa-nfățișare;
A câștiga favoarea plebei ți-e singura îndemânare,
Și pentru-a-i fi pe plac te guduri ca un cățel lingușitor.****
Mai bine mergi în Anticyra, să te-ntremezi cu elebor!*****
Tu, marea fericire-a vieții o ceri plăcerilor ușoare,
Să fii sătul și ziua-ntreagă să stai să te prăjești la soare.
Bătrâna care-o vezi alături, nutreștr-același vis și ea.
– Dar eu (răspunzi) am pielea albă și Dinomache-i mama mea******
– Așa o fi. Și totuși Baucis,******* nici de-un pârlit de sclav dorită,
În haina-i zdrențuroasă, poate că e la fel de iscusită.
Ah! să coboare-n sine însuși, nu-i dă prin minte nimănui;
Privește fiecare traista, ce-o poartă cel din fața lui.
– Pământurile din Vettidiu le știi? mă-ntrebi. – Vettidiu, care?
Nu-i cel de dincolo de Cures, ******** moșii atât de-ntinse are,
Încât o zi întreagă, șoimul nu le-ar putea străbate-n zbor?
– E un zgârcit, pe care zeii îl pedepsesc cu ura lor.
Când într-o zi de sărbătoare, cum cere datina, se duce
S-atârne jugu-n cui la ușa altarului de la răscruce,*********
Culege-o biată picătură din mâlul unui boloboc,
Și, închinând de unul singur, oftează amărât: ,,Noroc!”
Când sclavii-și hăpăiesc păsatul, el mușcă lacom dintr-o ceapă
Și soarbe praștina pe drojdii din teascul îndoit cu apă.
Iar tu? Te rumenești la soare, uns cu uleiul cel mai fin,
Și-un nu-știu-cine te-mbrâncește, vărsând asupra ta venin.
,,Ce desfrânare! să-ți razi pielea în locuri de rușine,
Ademenindu-ți mușterii cu niște jalnice ruine!
În jurul buzelor îți piepteni un păr cu grijă parfumat;
Dar pentru ce ți-e pielea rasă pe pântecele despuiat?
Nu sunt nici cinci alteți în stare, cu brici și clește să răzbată,
Ca de pe târtița jilavă să-ți smulgă buruiana toată,
Și se trudesc, mai rău ca plugul într-un pământ înțelenit.”
Așa a fost întotdeauna: rănești pe altul, ești rănit,
Și gleznele îți sângerează sub loviturile săgeții!
Nu te-amăgi cu alte gânduri, aceasta-i rânduiala vieții.
Buboiul care-l ai sub burtă, cu brâu de aur îl ascunzi;
Te mulțumești să-nșeli pe alții, dar ție însuți, ce-i răspunzi?
,,E un om vrednic!” spun vecinii, și de ce oare nu i-ai crede?
Dar cel pe care-l prind fiorii când banul altuia îl vede,
Cel ce-ale simțurilor pofte și le-mplinește prea ușor
Și zi de zi se războiește cu lacomii zarafi din For,
De ce se-ncântă-atât de lesne de-ale mulțimii osanale?
Tu mulțumește-te cu dreapta răsplată-a vredniciei tale,
Coboară-te în tine însuți, privește casa-n care stai,
Și-ai să te miri cum văzând, sărmane, cât de puține lucruri ai!**********
