De la „Copilul, înainte de toate”, la saltimbancii României scufundate(337)
Claudia Popescu în dialog cu scriitorul Mircea Lungu
Când ne-a propus publicarea unui roman în foileton, am crezut că din izvoarele inspirației poetice a rămas o palmă de confetti. Cum îi citisem cărțile de poeme și prozele scurte, iar în paginile noastre își publica propriile opinii politice și culturale, bănuiam o ușurință a scrierii. Un caz singular pentru un cotidian să publice o carte în foileton. Pentru verosimilitate, ne-a dat un titlu, Tatăl meu, pomanagiul ; pentru frecvență, o epistolă în fiecare lună. Cel puțin treizeci. Acum șase ani se întâmpla povestea aceasta.
Claudia Popescu: Putem vorbi de o înnoire, una epică, despre o creștere scriitoricească?
Mircea Lungu : Poezia mi-a oferit o modalitate de gândire, proza o nouă voce, și nu pentru a spune eu sunt altul, ci pentru a nu mă limita la un singur proces creativ; am vrut ca opera mea literară să prospere sub ezitările peniței, dezvoltările și schimbările fiind, după cum știm, viața scriitorului. Cititorii mei au găsit toate argumentele, desigur, cuviincioase, uneori inconfortabile, care să-i îndepărteze de bănuiala că ar fi vorba despre o ficțiune. Dovada este romanul publicat, în foileton, timp de trei ani și jumătate în paginile ziarului Timpul de Constanța, sunt proiectele literare desfășurate cu acribie sau aflate în plină desfășurare. Scriitura mea este la vedere. Sigur, veți găsi interacțiuni între poezie și proză, lor adăugându-le, nu doar pentru profunzime și frumusețe, teatrul și și puțină filozofie. Vocile lor în parte, sau la un loc, mi-am dorit să le încorporez răscolirilor mele umane. Rilke spunea că trebuie să te uiți în interiorul tău și să te întrebi „Trebuie să scriu?” Eu am răspuns „Da”. Am cernut vârtejurile existenței, am găsit fapte despre care pot scrie, convingător. În felul meu. Uneori am recopiat epistolele înainte de publicare, am muncit pe text, dar nicio clipă nu i-am avut în minte pe Balzac, Joyce sau Carlos Fuentes, apropo de roman epistolar sau publicarea în serial. Verișoara mea spune și azi că sunt scriitorul familiei.
De ce pomanagiul? Pare o întunecare iritantă, agresivă.
Pentru că tatăl meu nu a fost nicodată un pomanagiu. Singura pomană acceptată a fost aceea primită în preajma marilor sărbători ale anului, când vecinele ne aduceau mâncăruri spunând : ,,Să fie de sufletul mortului”. În rest nu primea nimic, cu toată sărăcia în care ne scăldam. Despărțindu-ne de tineri (acea organizare tulburătoare a naturii pierind, se cheamă că mi l-a lăsat tânăr, în schimb, eu, o picătură de păcat luminos, privindu-mi pieptul, picioarele, mușchii, palmele, nevoit sunt să mă bucur că îmbătrânesc și că am scăpat de tinerețea pe care atât o regret), l-am regăsit în toți ceilalți de vârsta lui aflați în viață și pe care toate guvernele, toate parlamentele fie fățiș, fie cu patentul perdelelor politice și al măștilor sindicaliste și-au catalogat, social, cetățenii, al căror vot l-au cerut și îl cer, drept niște pomanagii. Ce rușine. Ce vreți o mai mare detestare, o mai mare aversiune față de om. Nu devin dreptul la o existență decentă, demnitatea, moralitatea, etica în mintea acestora, doar surogatele unor bla-bla-uri, o cocârjare a lor ?
Inițial, am crezut că vă îndreptați spre memorialistică. Văd că în literatura română acest gen literar revine în actualitate. Apoi am descoperit pactul autobiografic, apoi ruptura dintre epistole, mutările narative. V-a căuat zeița Mnemosyne?
Da, da, desigur. Pe cine nu caută ea ? De-a lungul ultimelor zece veri, cum prietenul meu își aducea din capitală mama în casa părintească, aflată la două case de mine, la o cafea depănam tot felul de amintiri din vremea copilăriei noastre. Povestea cu măgarul în școală, de exemplu, o uitasem. Mărturisirile mele au tonul confesiv atât cât mi-a permis pactul autobiografic de care aminteați. Ruptura am gândit-o din momentul în care fiecărei scrisori publicate i-am dat un titlul, deci o viață specifică prozei scurte: de fapt, am gândit toată corespondența ca pe o carte de proze scurte. Nu știu dacă mi-a ieșit. Mutările narative au întărit narațiunea către un ,,eu” discret în momentul în care prietenul meu a mutat timpurile: de la trecut la prezent.
În prefața cărții, Mirela Dumitru-Savin face această precizare: ,,Se poate spune că, demersul acestui roman este unul de tip integralist, realitatea biografică îmbinându-se cu observația realității și cu fantezia epică. Structura narativă fină ridică la fileu întrebarea cheie : De ce această alegere în ceea ce privește selecția procedeului romanesc?!? Simplu, pentru că abundența direcțiilor pe care scriitura lui Mircea Lungu le aduce la lumină este una în care schema narativă are nevoie de libertate sau pentru simpla premisă că acest roman epistolar este o încercare de condei prin care scriitorul Mircea Lungu se transformă în propriul său temnicier, un stil propriu de a se încerca pe sine.” E vorba de o situație paradoxală ?
E o subtilitate, un argument psihoterapeutic, dacă mergem la legile coercitive ale comunicării, pentru a semnala prezența a două mărci speciale care țin de scrierea acestei cărți : subiectul libertății loviturii de condei și cel al pedepsei. Abordarea devine rentabilă dacă mai adaug și o a treia marcă pe care și autoarea o sugerează, și anume autocenzura, fără a dramatiza situațiile de scris în care m-aș fi aflat. Așa că explicarea libertății nu e necesară, pe când explorarea fluidității termenilor și identității în contextul istoric, da. Cum s-ar spune, nu mă așez în afara afirmațiilor sale pe deplin pertinente. De altfel, am fost atent la opiniile sale când am reluat, fiecare în parte, recitirea și corectarea manuscrisului, ea fiind totodată ochiul critic care m-a încurajat să strâng epistolele într-o carte, așa cum este azi.
Am sesizat această alternanță epistolară trecut-prezent, un joc cu reguli precise. La început am crezut că aveați deja scrisă cartea. A existat un plan, un jurnal ?
Un plan, da. Inclusiv cu titlurile cărților pentru notele de subsol așa cum apar doar în carte. La ziar au fost doar citatele. Trecutul pe care l-am trăit este același cu cel pe care mi l-am amintit. Sigur, selectiv. M-am așezat în mirosul trecutului, știind ce va urma. Până să plec la școala de meserii, eu și tatăl meu am trăit pe datorie. Așa am perceput eu totul din ziua în care am înțeles ce este un salariu, când sunt zilele de plată, cum pot și din ce să fac piața. Pe datorie între avans și lichidare, ca niște oameni săraci. Traiul pe datorie a făcut parte din mizeriile vieții. Sub o altă formă l-am întâlnit la personajele lui Dostoievski din romanul său de debut, Oameni sărmani. Ficțiunea, dacă o caută cineva, nu o va găsi explicit. Scrisă timp de trei ani și jumătate, pentru progresia cărții n-am păstrat decât episodic același stil. A existat un gând, însă niciodată nu am crezut că voi scrie acest roman, fie el și epistolar. Poeme dedicate tatălui meu am scris, inclusiv în cartea de poeme ce va apărea anul viitor. Acum a venit și această carte. Până să merg la școală, dar și după aceea, în primul an, au existat vecini care-l sfătuiau pe tata să mă dea la o casă de copii, unde aș fi fost îngrijit cum trebuie, având inclusiv o mamă. Invariabil el răspundea: ,,Copilul, înainte de toate.” Și așa a rămas. Ce justifică răul în societate, chiar dacă el este un adevăr universal? În câteva rânduri am fost atenționat asupra a ce și cum scriu, despre ce și cine scriu, ca să nu vină ziua în care să mi se ,,arunce mâncare cu praștia”. Adică să scriu ,,ce se cuvine”. Și cine decide asta atâta timp cât n-a ieșit nimic drept din lemnul strâmb al omenirii ? Cum vine asta : să fii scriitor și să nu ai o atitudine critică publică, puncte de vedere proprii față de cei pe care-i delegi să se ocupe social de ființa ta socială atunci când greșesc, când moravurile social-politice așteaptă elogii… Poate-au rămas cititori fideli până la capăt, delimitându-se în sinea lor de anumite pasaje, poate-au reflectat la cele scrise de mine, fie ele și vitriolante.
De ce ați ales forma epistolară ?
A fost alegerea cea mai grea pentru a-mi încredința gândurile hârtiei și cititorilor, în forma lor aproape brută, iar faptul că prietenul meu m-a luat martorul unei decizii neverosimile, dat fiind pregătirea sa tehnică, mi-a înlesnit schimbul de scrisori. Eram curios să aflu cum un manuscris poate schimba destinul unui om pe care-l cunosc.
Există punctul maxim al corespondenței?
Mă consider un norocos că am avut un astfel de tată. L-am iubit cum marea își iubește apele sale, dinăuntru și de deasupra, în revărsări, în repaus, furtună și tihnă, evadare, regret, miros și spumă, sfieli ale spaimei. Toate promisiunile făcute lui le-am făcut și împotriva timpului. Atât de sigure că nu vor muri precum sigură este și marea iubire a morților. Fiecare epistolă și-a ales mijlocul maxim de intensitate, de conștientizare a actului scrierii sau poate e doar o iluzie stilistică a mea. Am scris simplu, firesc, păstrând felul de a gândi al personajelor, cu obiecții și anticipări, cu paradoxuri în exprimări și trimiteri, pentru nuanțări și autenticitate a judecăților, la autori din catalogul gândit în timp ce scriam, am scris, aproape nepermis de mult, ca în vorbirea de zi cu zi, păstrând fluența dialogurilor, uneori cinice, alteori criptate sau spumoase, în interiorul textelor. Mi-a plăcut, timp de trei ani și jumătate, să-mi petrec timpul în compania personajelor mele, a cărților, multe, citite în acest interval (întrevăzând finalul, pregăteam proiectul literar Poemul zilei), și încă un an și ceva cu recitirea și corectarea lui.
Scrisă într-un context traumatic, al îngrădirii unor drepturi și libertăți civile fundamentale, totuși, trebuie să existe acel punct maxim, cartea însemnând ceva pentru autor…
În întregul ei, cartea este una tristă. În felul meu, am documentat, am păstrat, reconstituind pentru mine, sensul locului, legăturilor de familie și iubirea. Nu am avut decât manuscrisele și variantele lor, fișe de lucru. Mape de manuscrise, ciorne, inclusiv playliste pentru selecția sigiliilor, cu viața și splendorile lor, așa cum se găsesc la finalul fiecărei scrisori. Punctul maxim ar fi despărțirea de tatăl meu, și nu moartea lui, căci singura metaforă posibilă pe care o puteam concepe pentru viața minții și a relației mele cu el este senzația de a fi viu. A fi pe deplin viu, desigur, este mai mult decât o senzație, mai mult decât dorința de a gândi dacă nu o faci în realitate. Între noi n-a fost și nu va fi nicio înstrăinare. ,,Gândurile, ca s-o citez aici pe Hannah Arendt, și nu întâmplător, nu sunt periculoase pentru simplul motiv că gândirea însăși este o întreprindere periculoasă. Cred că a nu gândi este și mai periculos.”
Căsuța răsturnată, loc tainic de întâlnire dintre unele dintre personajele cărții, spectacolul saltimbancilor, scenele pentru reprezentări teatrale imaginate fără înțelepciune poetică ca ieșind din clădirea guvernului, butaforia, patinoarul pe luciul căruia cobora, purtat de un balon cu aer cald un pianist interpretând valsul Borșului de pește etc., etc.
Sunt calme simboluri cărora le-am adăugat și ceremonialul sinistrului navei Sadu. Simboluri ale a ceea ce eu numesc România scufundată. Sigur, în viață e nevoie și de ceva simbolic, de o scală de intensități, dar să nu o urci, personal sau în colectiv, prea des. Ca și-n beție, nu substanța, ci structura definește beția. Naturalizată, beția din câmpul puterii parlamentului și guvernului cheamă una dintre fazele colapsului. Trupul meu suferă pentru că mintea mea veghează, cum se mai spune.
Dacă poeții se nasc în copilărie, prozatorii se nasc la maturitate ?
Nu știu, dar știu ce să fac cu surplusul de viitor la rădăcina căruia lucrez fără a ieși dintre pietrele de hotare care-mi amintesc unde și când să mă aplec, a reverență. Scriind această carte, am vrut să comunic adevăruri în felul meu, așa cum le-am descoperit săpând adânc în terenul experiențelor mele din viața asta pământeană. Fără clișee, fără limbaj comod, fără stereotipuri de limbaj, doar cu sugestivitatea polivalentă a acestuia, cu resursele mele cât să mențină fertilitatea porțiunii de teren epic pe care pășisem scriind prozele Caisul, Dimineața în care trompetistul a cerut liniște, Mașina de scris, Șaua, ca să le menționez doar pe cele publicate. Că am scris-o la maturitate, e adevărat. Cât de matură este acum, la doi ani de la încheierea ei definitivă și publicată foarte recent? Vom afla. Ce nu am reușit ? Să-i dau scrisorile tatălui meu. Nici Kafka nu i-a dat scrisoarea către tatăl său, dar măcar și-a rugat mama să i-o transmită. În definitiv, subiectul gândirii noastre nu este experiența și nimic altceva?
